Abia ce am terminat cartea The Lacuna, a Barbarei Kingsolver, şi mie îmi este deja dor de Harrison W. Shepherd, sau Solí, cum îi spunea numai Frida. Da, Frida Kahlo. Recunosc că am mai făcut o pasiune pentru un personaj, şi mi-e greu să scriu ceva impresii obiective despre carte.
Nu ştiam nimic despre autoare şi nici despre subiect, în afară de ce era scris pe copertă: că ar fi un roman care ar putea face ca celelalte lucruri din viaţa ta să pară lipsite de importanţă. Cam exagerat, nu-i aşa? Dar eu nu mai iau demult în considerare ce apare pe coperta cărţilor, fie că vine din partea unor critici mai mult sau mai puţin importanţi, sau a unor publicaţii precum Independent on Sunday, Literary Review, NY Times sau Marie Claire.
Mă gândeam ce naiba să spun ca să încerc să conving lumea să caute cartea, fiindcă dacă am să mă apuc să înşir ceva despre acţiune, mulţi vor strâmba din nas. Cred că şi autoarea şi-a asumat riscul acesta. Acţiunea se petrece când în Mexic, când în USA, de prin anii 1929 până prin 1950. Personajul este un scriitor gay, mai întâi bucătar în casa lui Diego Rivera şi confesor al Fridei, apoi secretarul lui Troţsky, şi apoi un scriitor de success în USA, unde s-a retras după uciderea lui Troţsky, unde mai târziu începe vânătoarea de comunişti. Oribile timpuri.
O poveste care începe cu însemnările pline de un lirism discret ale băieţelului de 12 ani şi se continuă cu însemnările şi scrisorile acestuia, conturând personajul de care m-am ataşat eu: retras, discret, dorind să fie cât mai invisibil şi lăsat să scrie, ironic, subtil şi bun. Ce mai, un tip ideal, cum nu am întâlnit în realitate, dar tare mi-ar plăcea. Îl aşez lângă scriitorul misterios din Umbra vântului, a lui Carlos Ruis Zafon.
Încă un lucru interesant: tot timpul am avut senzaţia că văd un film, nu am simţit cuvintele, ci mi s-a derulat toată acţiunea în faţa ochilor, ca pe un ecran.
Nu am să mai spun multe despre carte, în afară de faptul că mi s-a părut alegerea perfectă pentru o lectură de vacanţă, datorită scriiturii naturale. Ca să nu mai amintesc că am şi uitat că nu personajul a scris cartea şi că mi se părea mereu ciudat să văd un alt nume pe copertă.
Îmi place Barbara Kingsolver, e inteligentă, erudită (cu o mulţime de referinţe culturale, istorice şi … culinare în carte), şi pe lângă asta şi o militantă pentru o viaţă ieşită din tiparele americane. Posibil şi uşor socialistă, nu am citit încă tot pe site-ul ei, oricum interesantă femeie. Din ce am răsfoit virtual, mi-am dat seama că scrie cald şi uman. Abia aştept să mă apuc de următoarea carte, încă nu sunt hotărâtă care, deocamdată aştept să îmi treacă de Solí.
